Si pomii ar vrea sa ascunda
Tristetea inimi, lovind
Mai mult decat orice, pe-acela
Ce s-o raneasca a-ndraznit.
Dar nu, nu poate, fiindca ochii
Cristal dupa cristal, tanjesc
La zambetul ce-a spus odata:
“Te iubesc!”
Si in zadar se scurge timpul
Caci ce a fost nu se mai sterge
Si fiecare revedere,
Loveste rana; o-adnaceste.
Iar inima se stinge in tacere
Caci numai poate a soptii
Nici sa-si sustina punctul de vedere
Nici sa blesteme vocea, ce n-a vorbit la timp.
Si astfel ramane singura-n stihii
Gandindu-se cu ce-a gresit
Caci nicaieri n-o sa mai vada
Aceiasi ochii pe care i-a iubit.
Si flacara inca mai arde
Dar se va stinge incurand
Caci inima nu mai asteapta
Alti ochi se vad la orizont.
(Zalmoxis)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu